Pe teritoriul României au funcționat, la apogeu, aproximativ 2.500 de mori hidraulice. Răspândite de la văile carpatice până la câmpiile de aluviuni ale Dunării, aceste construcții au reprezentat infrastructura de bază a prelucrării cerealelor timp de cel puțin șase secole. Documentele din cancelariile medievale ale Munteniei și Moldovei menționează mori ca bunuri de valoare, incluse în daniile domneşti şi în contractele de cumpărare ale mănăstirilor.
Tipuri constructive
Două mari familii tehnice domină patrimoniul hidraulic românesc: moara cu roată orizontală și moara cu roată verticală. Ele diferă nu doar constructiv, ci și geografic, fiecare adaptată condițiilor locale ale reliefului și regimului hidrologic.
Roata orizontală – moara carpatică
Cunoscută în Apuseni și în Oltenia subcarpatică drept vâltor sau piuă de apă, această variantă este cea mai veche formă de moară hidraulică din spațiul carpatic. Apa cade printr-un jgheab îngustat direct pe paletele roții montate orizontal sub podeaua morii. Arborele vertical transmite mișcarea direct la piatra de moară, fără angrenaje intermediare – o soluție simplă, ușor de întreținut și potrivită debitelor mici de munte.
Morile de tip vâltor din bazinul Crișului Negru și al Arieșului au dimensiuni reduse – de regulă o singură pereche de pietre – și produceau cantități mici, suficiente pentru nevoile unui sat de câteva zeci de gospodării. Câteva zeci de astfel de mori au supraviețuit până astăzi în stare funcțională în comunitățile din Munții Apuseni.
Roata verticală – moara de câmpie
Pe cursurile de apă cu pantă mai mică – Siret, Prut, Olt, Argeș – roata orizontală nu mai era eficientă. Constructorii au adoptat roata verticală, cu diametru mare (3–6 m), alimentată fie frontal (roată cu cădere), fie de dedesubt (roată cu împingere). Această soluție permitea transmiterea forței printr-un angrenaj de roți dințate și arbori multipli, suficient pentru două sau chiar patru perechi de pietre simultan.
Morile cu roată verticală din zona colinară a Moldovei și din Muntenia câmpiei joase aveau frecvent un plan rectangular alungit, cu nivelul de lucru la etaj și mecanismele hidraulice la nivelul apei. Câteva exemplare restaurate pot fi văzute la Muzeul Satului din București și la Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu.
Morile plutitoare
O soluție originală, documentată în Europa Centrală și adoptată masiv în Moldova și Muntenia, sunt morile montate pe plute ancorate în mijlocul cursului de apă. Pe Siret, pe Bistrița și pe unii afluenți ai Dunării au funcționat sute de astfel de instalații. Avantajul esențial: plutele se adaptau automat la variațiile de nivel ale râului, menținând roata în apă indiferent de sezon.
„Pe Siret, la 1830, se numărau peste 120 de mori plutitoare numai în sectorul dintre Roman și Adjud." – Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, 1974.
Moara plutitoare de la Lucăcești, din județul Bacău, este unul dintre rarele exemple care a supraviețuit demolărilor din perioada colectivizării și poate fi vizitată.
Distribuție geografică
Hărțile de la sfârșitul secolului XIX înregistrează concentrări semnificative de mori în trei zone distincte:
- Bazinul Crișurilor și Apusenii – mori cu roată orizontală, densitate mare în zona sat cu sat
- Moldova subcarpatică – mori cu roată verticală pe pâraie cu debit constant și mori plutitoare pe Siret
- Câmpia Olteniei și Munteniei – mori cu roată verticală alimentate de canale derivate artificial din Olt și Argeș
Declinul și situația actuală
Mecanizarea moraritului industrial, începând cu deceniile 1880–1900, a redus treptat rentabilitatea morilor tradiționale. Colectivizarea din 1948–1962 a desăvârșit declinul: instalațiile au fost preluate sau demolate sistematic. Din miile de mori existente în 1900, mai puțin de 200 au supraviețuit în diverse stări de conservare.
Astăzi, morile hidraulice tradiționale sunt clasificate în trei categorii: funcționale (sub 30 de exemplare), parțial conservate și documentate (circa 80) și ruinate cu structura identificabilă (restul). Programul național de inventariere derulat de Institutul Național al Patrimoniului între 2019 și 2023 a catalogat 178 de situri cu mori istorice, din care 42 în stare de conservare suficientă pentru restaurare.
